sâmbătă, 6 ianuarie 2018

Scrisoare pentru un suflet



Astăzi, într-o zi liniștită de primăvară, că nu îi pot spune iarnă, am deschis o carte, un roman de dragoste, un roman despre doi tineri ce în decursul mai multor ani s-au tot căutat neîncetat, deși fiecare avea viața lui. Orice făceau și oriunde mergeau, gândurile către celalalt nu încetau în nici un fel. Deși soarta îi despărțise încă din copilărie, ei nu au uitat niciodată de primele clipe trăite împreună, de toate momentele frumoase pe care le-au petrecut în acei ani minunați din viața lor.
Deși drumurile lor erau separate, ei întotdeauna găseau oportunități de a-și vorbi, de a se vedea, și de fiecare dată totul în jurul lor devia din normalitate, însă într-un spectru al iubirii și al dragostei pe care nu îl întâlniseră deloc până atunci.
Mereu găseau puterea de a afla măcar ce mai fac, cum mai este viața lor. Tot citind cu un mare interes, o scânteie s-a aprins dintr-o dată în mintea mea. Ceva îmi părea foarte cunoscut la acea carte, parcă ceva se asemăna cu povestea mea de viață și brusc m-a apucat nostalgia. Reușisem să o stăpânesc, dar în mintea mea începuse deja să se deruleze întregul film al tuturor întâmplărilor petrecute până atunci în viața mea.
Cunoașteam, parcă, fiecare frază ce era scrisă în acea carte, parcă mă simțeam parte, de nu știu cum și unde, din acea poveste. Mă simțeam personajul principal al cărții și încercam să-mi spun că e totul din pricina imaginației mele bogate.
Nu era vorba de nici o imaginație ci era vorba, pur și simplu, de viața mea scrisă într-o carte în care autorul parcă mă cunoaștea. Îmi luasem gândul ușor, ușor în timp ce parcurgeam cartea în continuare. De fapt încercam să-mi limpezesc mintea și să nu mă mai gândesc la cât de mult se asemăna cartea cu mine.
Nu a durat mult iar gândurile au reapărut din senin, inundându-mi mintea și inima deopotrivă. Brusc, am închis cartea, sătul să-mi revăd viața de până acum rescrisă într-o carte și mi-am zis că ar fi mai bine să iau o gură de aer.
M-am urcat în mașină. O ploaie măruntă se așeza cuminte pe întreg orașul. Era plăcută și caldă pentru vremea aceea de început de Ianuarie. Mi-am zis, un bun prilej de a mă bucura de această ploaie măruntă care mă liniștește și îmi șterge ca un burete gândurile din minte. M-am lăsat purtat pe brațe de fiecare picur de ploaie ce se legăna ușor în vânt, în drumul său spre pământ, mi-am lăsat chipul să se bucure de fiecare dintre ele nelăsând măcar una să se abată din drumul ei.
Mi-am întins brațele și atunci I-am mulțumit lui Dumnezeu pentru că mi-a dat ocazia să mă mai pot bucura încă o zi de această viață, să mai simt încă o dată cum vântul îmi leagănă părul agale și cum mi-a mai lăsat o zi oportunitatea de a iubi, de a iubi tot ce mă înconjoară și oamenii.
I-am fost recunoscător pentru încă o zi în care am fost fericit. Nu i-am cerut nimic așa cum o mai făceam din când în când ci doar i-am mulțumit, iar asta m-a făcut să mă simt mai bine și să-mi dispară orice gând ce mă întrista.
Cartea îmi rămăsese încă întipărită în minte, dar încercam să nu-i mai dau o importanță atât de mare. Mă bucuram doar de acea zi minunată. Lumea se perinda pe străzi, prin supermarket-uri, nebuni în goana lor de a-și pierde vremea făcând ceva, însă eu nu aveam să fac același lucru. Ci mă bucuram de mine, de liniștea care mă cuprindea în acel haos în care toți oameni trăiau.
Atunci, am stat și m-am gândit la sufletul meu, prin câte trecuse până atunci, la câte mi-am dorit, și am zâmbit, am făcut-o sincer și din tot sufletul meu. Am știut că mi-am realizat scopul până atunci, că am reușit să iubesc orice mă înconjoară, că am reușit să adun atâta dragoste în mine încât să o pot oferi și altora și am fost mândru de mine, mândru de ce am putut realiza în tot acest timp.
Mândru că am putut să zâmbesc chiar și atunci când nu mai găseam puterea să o fac, atunci când toți ceilalți erau preocupați cu oricare altfel de lucruri.
Cartea aceea nu mi-a dat pace nici până în ora în care venise timpul să mă odihnesc, dar nu am mai alungat-o din mintea mea, ci am lăsat-o să-și facă rondul ei nestăvilit. Am fost mulțumit că mi-am dat seama că, orice aș face, nu voi putea scoate din mintea și inima mea o dragoste care nu a murit și nu va muri niciodată. De aceea vă spun și vouă câteva cuvinte doar dacă îmi permiteți.
Nu vă lăsați sufletul în agonie pentru rațiunile voastre, lăsăți-l să va conducă acolo unde știe că îi este bine și îi este cald, acolo unde simte că e iubire și dragoste.
Nu-l mai lăsați în pustietate, pierdut prin nu știu ce zări și locuri. Redați-i libertatea de a putea iubi și vă veți trezi într-o zi că va veni cineva care va reuși să vă ofere ceea ce voi ați căutat întotdeauna.

Nu uitați, iubiți! Iubiți cu toată ființa voastră.

Rămâneți cu bine, oameni dragi.