marți, 27 februarie 2018

Oare o să-ți mai amintești de mine, de noi, de iubirea noastră, de sufletele noastre?



E târziu în noapte. Luna plină veghează pe cer înglobată în câțiva nori ce s-au destrămat dintr-un întreg. E liniște, poate mai multă liniște decât sunt obișnuit să fie ziua în micul meu oraș dintr-un colț al altei lumi îndepărtate. E plăcut, dar și agonizant de trist. Doar câțiva pescăruși se aud în depărtare zburdând nederanjați, parcă, de liniștea asta muribundă a nopții târzii.
Oare și tu privești luna asta plină din celălalt colț al lumii care ne-a îndepărtat trupurile? Mă tem că sunt singurul care se bucură de această priveliște. Oare îți mai amintești de mine, de vremurile alea în care ne-am cunoscut pentru prima dată când, fascinat de tine, mă perindam pe lângă tine furându-ti câte o privire ascunsă, emoționantă care-ți îmbujora obrajii?
Oare îți mai amintești zâmbetul acela șters ce ți-l oferisem cu atâta căldură și tremur?
Simt că încă îți mai amintești sau măcar mai ai frânturi din multele clipe în care drumurile noastre s-au intersectat, făcându-ne inimile să tresalte, dar nu de răcoarea acelei prime toamne în care copacii își scuturau frunzele ruginii pe întreg ținutul orașului ci de legătura ce se crease între noi, între sufletele noastre, între privirile noastre.
Oare o să-ți mai aminteșți primul nostru sărut, ochii ce agale se închideau lăsând să ne cuprindă un val de energie trupurile, iar tremurul mâinilor nu contenea să scadă în intensitate deși încercam din răsputeri să ne liniștim și să nu trădăm emoțiile pe care le țineam strâns încorporate în noi?
Oare o să-ți mai amintești acea zi în care ne-am privit nu doar cu ochii ci și inimă în inimă, în care fluturi au început să roiască prin trupurile noastre adolescentine și ofereau o senzație pe care până atunci nu știam că poate exista?
Mi-e imposibil să cred că nu-ți vei putea aminti clipele petrecute împreună. Au fost cele mai frumoase pe care le-am putut trăi vreodată amândoi și noi o știm prea bine. Nu cred că e cazul să ne mai ascundem când ne cunoaștem atât de bine unul pe altul.
Oare o să-ți mai amintești că am fost și eu acel om ce te-a făcut să visezi atât de departe și să zâmbești fără să știi din ce motiv? 
Oare o să-ți mai amintești când colindam, nebuni de dragoste, pe drumuri neștiute de noi, drumuri rătăcite și întortocheate?
Oare o să-ți mai amintești că am fost unul din cei care au putut scrie o carte de poveste în inima ta și care te-a făcut să zâmbești așa cum nimeni nu a mai făcut-o nicicând?
Oare o să-ți mai amintești când eram un singur întreg, iubindu-ne fără să ne fie teamă că ceva ar putea intreveni între noi, vrând să distrugă ceea ce se crease între inimile noastre?
Am speranța că nu vei uita findca eu nu am să o fac, atâta timp cât din ele mă hrănesc și de care nu mă pot desprinde.

Oare o să-ți mai amintești tot ce ne-a legat, de cât ne-am iubit și de cât am fost fericiți, de cât am zâmbit împreună?