sâmbătă, 3 martie 2018

Chiar dacă am greșit, cu atât de multe, tu ești steaua ce mă ocrotește



Aseară am văzut o stea căzătoare și mi-am pus o dorință. Acea dorință ascunsă atât de adânc în străfundul sufletului meu, încât a trebuit să sap prin dureri, trădări, dezamăgiri și regrete. Nu a fost ușor. Pământul era udat cu lacrimi și mi-a rămas de câteva ori împotmolită speranța, însă sunt o fire extrem de încăpățânată și nu m-am dat bătută. Am continuat să sap. Am dat de amintiri dureroase pe care nu le-am putut arunca în groapă uitării, așa că le-am colorat în verde și le-am pus deoparte. Regretele mi-au dat bătăi de cap, recunosc. Rădăcinile lor erau foarte groase, dar am găsit rezolvare. Am stropit greşelile care au dus la creşterea lor cu acceptare și au dispărut ca prin magie.
Mi-am zis că ce-a fost mai greu a trecut, m-am înșelat amarnic. Frica m-a cuprins instant când am întâlnit persoanele ce mi-au înveninat sufletul cu ură și răzbunare. Tremuram din toate încheieturile copleșită de o nervozitate fără seamăn, dar am zărit sticluța iertării pe un raft prăfuit. 
Am băut din ea fiind apoi acaparată de liniște. Acele persoane au plecat și-n urma lor soarele a început să răsară.
Am trecut peste acest obstacol greu și am continuat săpăturile, însă ce era mai rău acum avea să vină. Am spart o țeavă și din ea a început să țâșnească sânge clocotit. Mâinile au început să mă usture cumplit, dar nu se compară cu chinul la care era supus sufletu-mi inundat. Nu știam ce să fac, suferința nu mă lăsa să gândesc coeerent, durerea devenind din ce în ce mai insuportabilă. Îmi venea să renunț. Lacrimi fierbinți curgeau în acel râu al durerii care șiroia continuu. Prostuța de mine, singură am spart această țeavă a ignoranței pe care tot eu am îngropat-o acum mult timp pentru a nu lăsa propriu-mi izvor al disperării să mă ducă spre pierzanie.
Așa că am continuat să plâng, și să plâng și iar să plâng. Soarele se înălta tot mai mult pe zidul toracelui meu, lăsând în acest timp ca lacrimile-mi amare să curgă odată cu râul sângeriu ce se formase în mine. Le-am lăsat să curgă până au secat. Razele soarelui mă umpleau de căldură, crescând sub mângâierea lor câmpuri cu flori multicolore.
Și, printre miliardele de flori parfumate, am zărit-o. Dorința ascunsă. Am fugit agale spre ea pe cărarea șerpuită până ce-am sărit în braţele ei, cotopindu-mă cu ea.
Triluri de păsărele au început să cânte din pădurea fragedă și deasă ce ascundea capătul unui curcubeu. Parfumul florilor deveni mai intens, mici animăluțe făcându-și lor printre petalele lor. Albastrul senin al cerului strălucea în reflexia lacului cristalin la marginea căruia se afla un cufăr auriu. Se deschise în bătaia aripilor unui fluture superb, ridicându-se spre văzduh amintiri pline de bucurie, iubirea nemărginită și bunătatea cu ochii blânzi.
Am luat praful stelei căzătoare și am țesut o rochie pentru dorința-mi ascunsă. Acum fericirea mea strălucea.
Mi-a luat multă vreme  să realizez că ceea ce-mi doream cu atâta ardoare se află în interiorul meu. În tot acest timp mi-am îngropat fericirea din suflet orbită de căutarea ei în altele. Dar acum am găsit-o, mi s-a îndeplinit dorința pusă unei stele căzătoare.

Acum tu ești steaua mea care mă ridică și îmi dă lumina ei încălzindu-mi inima și sufletul meu rănit pe care tot tu le vei vindeca.

O simt.