luni, 23 aprilie 2018

De ce iubesc România?



Tot timpul aud comentarii legate de traiul românilor în România. Sunt familiară cu expresii de genul "Trăim în România și asta ne ocupă tot timpul". Sau "Asta e România în care trăim". Sunt și anumite lucruri care nu sunt tocmai așa cum ar trebui să fie însă o să trec peste toate acestea și o să vă povestesc, în câteva cuvinte, de ce iubesc eu țara asta.
În primul rând pentru oamenii care trăiesc în ea. Recunosc, nu sunt toți niște exemple demne de urmat, însă sunt și foarte mulți care ne fac să reflectăm mai mult asupra existenței noastre și să regândim toate concepțiile pe care le aveam până la momentul respectiv despre viață.
Poporul acesta este un popor atât de cald, de vesel... am trecut prin atâtea greutăți și cu toate astea noi ca români suntem dispuși în continuare să mergem mai departe cu zâmbetul pe buze și să uităm de tot ce se întâmplă în jur.
Oamenii sunt foarte comunicativi, indiferent dacă te cunosc sau nu. Mulți dintre ei sunt dispuși oricând să îți sară în ajutor atunci când ai nevoie. (Aici fac abstracție  de acei oameni care nu întră în această categorie).
Căași exemplu a ceea ce spun, eram într-o zi în autobuz și aveam în mână o sacoșă plină. Din cauza îngrămădelii foarte mari din autobuz sacoșa mea s-a rupt și am rămas cu bagajele în mână. În momentul acela o doamnă a scos o sacoșă din geantă și mi-a oferit-o pentru a-mi pune bagajele în ea. Când i-am spus "Mulțumesc!" a dat din cap și a zâmbit, iar ochii îi străluceau de bucurie.
Un alt exemplu: astăzi eram în autobuz cu vioara în mână și stăteam pe scaun. La un moment dat a urcat în autobuz o doamnă în vârstă și i-am oferit locul meu.

Doamna mi-a zis "Mulțumesc!", s-a așezat pe scaun și a insistat să îmi țină vioara ca să pot să stau comfortabil și să mă pot ține să nu cad. A început apoi să îmi povestească despre un băiat pe care l-a crescut de la un an, care acum este major și că se duce la el să îl viziteze; de asemenea mi-a zis că mai are și un nepoțel de 20 de ani. Și multe alte lucruri. Până la plecare am avut partener de discuție. Când să cobor din autobuz, era la ușă o altă doamnă în vârstă, și, când m-a văzut cu vioara, m-a întrebat dacă studiez la Enescu. I-am zis că "Nu!" și apoi a început să îmi povestească de băiatul ei că a făcut și el muzică până în clasa a opta și a participat la numeroase concursuri la care a  fost și premiat, dar a renunțat din diverse motive pe care nu consider că este adecvat să le discut eu fiind vorba de viața altcuiva. În final, mi-a zis "La revedere!" și mi-a urat să am o zi frumoasă. Ideea de bază, e că oamenii sunt foarte comunicativi și veseli, cu suișurile și coborâșurile lor. "Exact ca Rapidul", ca să îl citez pe cel mai rapidist prieten al meu.

Un alt motiv pentru care ador să trăiesc în România este multitudinea peisajelor pitorești pe care nu le găsești nicăieri pe lumea asta. Poate că există și locuri mai frumoase, însă senzația aceasta de liniște sufletească  nu am reușit să o găsesc în niciun loc, indiferent cât de frumos era peisajul sau cât de liniște era. Poate aici sunt și subiectivă, însă sentimentul acesta este adânc înrădăcinat în sufletul meu. Am fost plecată din țară timp de două săptămâni. Am vizitat locuri minunate pe care mulți și-ar dori să le viziteze. Însă, când am ajuns înapoi  în România, am simțit că sunt inundată de un sentiment de fericire cum rar am simțit. Am plecat apoi spre Timișoara unde am stat până a doua zi și apoi am luat-o spre București.  Pe drum am traversat munții Retezat. O minunăție! Vântul bătea așa frumos printre frunzele copacilor încât îmi dădeau impresia că sunt niște fluturași care dansează. Stâncile masive și verdele copacilor, aerul proaspăt... ca să nu mai vorbesc de căpițele de fân care se văd atât de pitoresc prin curțile satelor ardelenești.  Ah, și brânză! Ce dor mi-a fost de brânză românească! În alte părți nu există decât brânză topită sau diverse alte varietăți care sunt departe de gustul familiar.

Nu este de lepădat nici limba noastră. Cum aș putea să plec din țară și să nu mai vorbesc limba română? Să vorbesc tot timpul limba altcuiva și să îmi cresc copiii departe de tradițiile românești, să vorbească limba română stâlcit sau, mai rău, să nu o cunoască deloc. Spun asta în condițiile în care engleza nu era accesibilă tuturor în țara în care am fost. Dacă nu cunoșteai limba națională era destul de greu să obții ceva.
Credeați că am terminat? Nicidecum!

Ce îmi mai place foarte mult la români este faptul că sunt foarte inteligenți (deși unii ar putea avea o altă părere, eu susțin în continuare ideea mea). Și când spun asta nu mă refer la faptul că au terminat nu știu câte facultăți sau la faptul că mulți români studiază la universități de prestigiu din Europa și din lume și nici la faptul că multe din facilitățile pe care le avem în prezent le datorăm unor români. Nu! Mă refer la faptul că românii sunt capabili să găsească soluții la absolut orice problema pe care o au și atunci când este nevoie se unesc pentru rezolvarea unui scop comun. Unii sceptici ar putea spune că asta se întâmplă peste tot și că este ceva normal să se întâmple. Poate au dreptate. Dar eu văd asta la românii noștri ca pe un dar aparte și am impresia că la noi orice om știe să facă aproape orice fără să aibă studii de specialitate. Acum nu știu dacă zvonurile pe care le-am auzit sunt adevărate, dar mă bazez pe buna credință a celor  care spun că în alte țări oamenii sunt organizați pe specializări și fiecare știe să facă părticica lui, însă nu sunt interesați să se uite mai departe de gardul vecinului să vadă dacă pot să fure ceva meserie.

Românii noștri sunt foarte complexi. Pot avea sentimente din cele mai diverse într-un timp foarte scurt: iubire, ura, dezgust, etc. Am fost uimită să văd o varietate largă de reacții la același stimul extern, aplicat pe mai multe persoane (observația a fost pur întâmplătoare, nu planificată). Determinismul este o calitate predominantă, ei fiind dispuși în orice moment să lupte pentru ceea ce își doresc, deși circumstanțele nu le permit să câștige întotdeauna toate bătăliile. Voi primi cu siguranță critici și cu privire la afirmația aceasta, sub pretextul că ei nu se adună decât mânați de la spate și că se dau bătuți repede. Poate! Însă atunci când au pe cineva care să îi conducă, cineva puternic și cu o voce care să atingă corzile potrivite, pot merge departe. Luăm cazul marșului pentru lupta împotriva exploatării miniere de la Roșia Montană. Eu am auzit prima dată de Roșia Montană când eram foarte mică și nu știam ce înseamnă asta. Și încă de atunci luptau canadienii să ne fure aurul și să ne lase în urmă munți mai săraci, pământuri pârjolite și sate părăsite. Însă datorită unor oamenii luptători, care au mobilizat populația, exploatarea minieră încă nu s-a realizat și noi încă ne putem lăuda cu bogăția subsolurilor din Apuseni.

Aș putea să găsesc un milion de alte motive să insiruiesc, însă mă voi rezuma la acestea și vă voi lăsa pe voi să gășiți și alte motive pentru care vă place să trăiți în România și, dacă doriți, poate ni le împărtășiți și nouă.