marți, 24 aprilie 2018

Despre puterea de a crede în tine și de a-ți depăși limitele - Gabriela Rădulescu


Voi începe prin a menționa faptul că niciodată nu am fost o persoană sportivă. Mai mult decât atât, când eram copil detestam sportul și făceam tot ce puteam ca să chiulesc de la orele de sport și nu făceam mișcare decât în grădină când udam florile.
Însă timpul a trecut. Am ajuns la facultate și am început să alerg la îndemnul cuiva. Bineînțeles că tot nu îmi plăcea sportul dar am făcut-o.
În felul acesta am început să particip la tot felul de competiții sportive. Prima mea competiție a fost o cursa de 3 km în cadrul Bucharest International Half Marathon. Am început pregătirile intense. La început mi-a fost extrem de dificil. Nu puteam alerga nici 500 de metri fără să obosesc și la 800 de metri cât dura antrenamentul meu inițial deja începea să îmi fie rău și să mă doară stomacul. Însă am perseverat și am început să am mai multă rezistență și să cresc încet și viteza și distanța.

De la 800 de metri cu 9 min/km am ajuns ulterior la 3 km cu 8 min/km.
A venit și ziua cursei.  Aveam emoții și mi se părea că fac ceva extraordinar. M-am așezat la linia de start și am așteptat liniștită semnalul. Acesta nu s-a lăsat așteptat și în momentul în care l-am auzit am început să alerg în mod pace primii metri din prima mea competiție. Cursa a avut loc în jurul Casei Poporului de la Piața Unirii. Prima parte nu a fost extrem de grea. Drumul a fost lin și nu eram foarte obosită. Însă a doua parte nu a mai fost așa o plimbare în parc. A început să apară zona mai abruptă și îmi era din ce în ce mai greu să mă țin pe picioare. Deja obosisem și începusem să respir greu, însă încurajările de pe margine și muzica pe care ne-o ofereau pentru motivație m-au ajutat mult. Mi se părea incredibil că lumea te încuraja de pe margine deși nu știa nimeni cine ești. Asta a fost cea mai mare motivație a mea.


La un moment dat m-am dezechilibrat și am căzut. Mă uitam în jurul meu și vedeam cum toți  mă depășeau și simțeam că ceva nu e în regulă. Eram dezamăgită. De mine…de faptul că am muncit atât doar ca să vin să cad. Atunci m-am ridicat și cu ultimele mele puteri, am mai făcut un sprint și am reușit să trec de linia de sosire. Eram fericită. Reușisem!
După această cursă am continuat antrenamentul.  Am mai participat apoi la încă o cursă de 3 km după care am încercat să îmi cresc obiectivul. A urmat o cursa de 7 km în parcul Herăstrău ce m-a solicitat foarte mult și mi-a testat limitele.
Am continuat să alerg apoi, însă o perioadă fără a mai participa la curse, până când, într-o zi, m-am înscris la cursa de 10,5 km din cadrul Bucharest International Half Marathon.
Cursa a avut loc pe 17 mai 2015. Trebuie să recunosc că nu m-am antrenat deloc pentru această competiție deoarece treceam printr-o perioada dificilă. Nu îmi mai stătea gândul la antrenament și nu mai aveam chef. Însă am participat la cursă și am terminat-o deși aș putea să spun cu toată sinceritatea, pe care o pot găsi în mine, că a fost cea mai grea competiție la care am participat vreodată.

În momentul în care am pornit eram foarte entuziasmată fiindcă era prima competiție de nivelul acela la care participam. Mi-a fost extrem de greu să mă mențin pe poziție însă am reușit. În momentul în care am văzut linia de sosire am mai tras de mine pentru un sprint și am ajuns.

AM AJUNS!

Nu îmi venea să cred că am terminat. Eram super fericită iar medalia de participare pe care am primit-o a fost punctul culminant.
După această cursă nu am mai alergat  mult timp (cam un an). Apoi am avut o tentativă de a mă reapuca în vara anului 2016, însă am suferit o intervenție chirurgicală care mi-a tăiat elanul.
Am fost foarte dezamăgită și am crezut că poate nu mai trebuie să alerg. Poate trebuie să mă îndrept spre altceva. Să renunț. Și iar am luat pauză. Până anul acesta în februarie. Am început din nou să alerg. Nu mai pot să alerg pe distanțe așa de mari însă am o viteză mai bună. Am ajuns la 6 min/km.


Sincer în momentul acesta nu mă mai identific atât de mult cu alergatul însă m-am reorientat către cycling și fitness. Acesta a fost momentul în care am început să merg la sală. Prima mea ședință a fost una de cycling la worldclass. A fost o experiență foarte plăcută și antrenantă în care dădeam din pedale pe ritmul muzicii. M-au cucerit maxim în momentul în care au ales Muse ca muzică de antrenament. 
Efectiv am avut mai multă putere de pedalat. Am ieșit de acolo cu o euforie maximă și o stare de bine. Am fost surprinsă de faptul că nu aveam febră musculară atât de mare. Probabil exercițiile pe care le-am făcut acasă au fost promotorul acestora și m-au pregătit.
Am fost apoi la o ședință de Yoga și din nou am fost mulțumită. A fost oarecum relaxant și în același timp provocator. Au fost lucruri care mi-au cerut flexibilitate și pe care le-am făcut cu stângacie însă am reușit într-un final să le duc până la capăt.
A urmat și o ședință de C-Core care efectiv pot spune că a fost unul dintre cele mai solicitante lucruri pe care le-am făcut vreodată. Nu am putut să stau o clipă fiindcă rămâneam în urmă. Ședința a constat în abdomene, ridicări de greutăți, sărituri și fandări precum și combinații ale acestora.

La final de ședință am ieșit de acolo epuizată dar fericită. A fost încă o provocare pe care am trecut-o și încă o limită pe care am depășit-o.
De asemenea am încercat și Zumba. A fost foarte drăguț și antrenant. Timp de o oră am dansat pe ritmuri latino și m-am distrat.
În viitor aș vrea să încerc Khai Bo, Kick Box și Dance. Sunt sigură că mă vor cuceri și acestea și sper că voi găsi motivația să continui cu acest tip de activități cât mai mult timp.
În final, aș putea spune că am citit recent un articol de Haruki Murakami în care povestea despre istoria lui în ale alergatului. Acesta spunea că alergatul nu este pentru oricine ci doar pentru  cei care vor să o facă din proprie inițiativă.

 Nu pot decât să îl aprob în această afirmație și aș tinde chiar să o extind la un nivel mai general: sportul nu este pentru oricine. Am simțit-o pe propria mea piele. Mult timp am făcut sport obligată sau pentru că mi-a zis cineva că e bine însă renunțam cu prima ocazie pe care o găseam. Acum, de când o fac, pentru că vreau, reușesc să găsesc motivația și chiar să îmi placă ceea ce fac.

Noul meu motto: “Exercising  is life”