miercuri, 27 iunie 2018

Cum sa-ti depasesti limitele atunci cand simti ca ceva e peste puterile tale


Astazi, 27 Iunie, voi vorbi despre limite, despre cum sa reusesti sa te depasesti pe tine in unele momente in care, in sinea ta, simti ca nu poti dobori unele bariere ce-ti sunt incorporate in minte.
In aceasta zi am decis sa fac un lucru ce mi-l doream de foarte mult timp si anume sa ma pot autodepasi pe mine insumi. Asa ca am hotarat sa pornesc intr-o aventura noua.




Mi-a fost un pic greu sa iau decizia asta, o recunosc, dar mi-am spus singur "de ce nu?", asa ca m-am urcat frumos in masina si m-am indreptat spre orasul vizavi celui in care locuiam. In mintea mea deja se perindau tot felul de intrebari de cum voi reusi sa-mi indeplinesc dorinta si de cum voi putea sa duc la bun sfarsit aceasta aventura. Cum gandurile veneau in valuri m-am lasat prada frumusetilor dimprejur pana la destinatia finala.
Toate bune si frumoase pana cand am ajuns unde imi dorisem, asa ca opresc motorul masinii, privesc in jur peisajul selenar al padurii si al parcului protejat de autoritati. Totul parea de basm, cu ocazia asta mi-am amintit cand a fost ultima data cand am fost la munte. Si-am gasit perioada aceea. Fusese in 2014 cand in cautarea unui job in strainatate am fost nevoit sa merg tocmai pana in Brasov pentru a sustine un interviu la acea ce-mi asigura un loc de munca in alta tara. Plecasem de la prima ora cu varul meu din Gara de Nord si eram atat de nerabdatori sa revedem muntele atat de drag noua. Dupa interviul nereusit ne-am luat inima in dinti amandoi si-am urcat pana la Poiana Brasov cu maxi-taxi.

Odata ajunsi am hotarat de comun acord sa urcam macar 2000 de metrii pe panta abrupta a muntelui, ca si facut, insa usor de zis si greu de facut. Cred ca au fost cei mai grei 2000 de metrii din viata noastra atunci, dar la final ne-am bucurat ca doi copii de reusita noastra si de faptul ca reusisem sa ne autodepasim. Nu ascundem faptul ca eram epuizati fizic de la efort, dar a meritat.

Acea experienta a fost unica si de aceea am hotarat ca astazi sa o repet, insa de data asta singur. De ce singur? Fiindca asa a fost sa fie, mai ales ca ideea venise pe moment.

Totul era de basm, fosnetele frunzelor printre care se perindau veveritele si pasarile felurite imi daruiau zambete, momente in care nu ma mai faceau sa ma simt singur, stiind ca cineva se afla in preajma mea si ma priveste, vantul care adia printre copaci, soarele ce-si daruia razele sale lumii dar si jocul de lumini create in jur. Cu cat urcam cu atat mi se parea mai frumos si mai placut, iar sentimentul de esec incepea sa dispara din ce in de mai mult, ceea ce ma incanta.







Pantele si cararile abrupte cam necajeau talpile mele, insa nu le mai bagam in seama, asta fiindca aveam in jur tot ce era nevoie. In departare se intrezarea orasul, il vedeam si ma simteam tot mai mult stapanul lumii, aveam sentimentul ala ca vad lumea de sus in toata deplinatatea frumusetii ei. Platoul pamantesc era sublim, culorile felurite din campie erau geniale, peticele de pamant din departare iti dadea o senzatie de bine. Totul parea ceva de vis, iar atunci mi-am spus in minte ca tot efortul depus a meritat pe deplin.

Nu ascund faptul ca mai eram nevoit sa ma opresc uneori, datorita faptului ca oboseam si asta pentru ca lipsa miscarii ma incetinea, mai ales ca stim cu totii cum e cand esti invatat sa urci in masina si sa ajungi unde-ti doresti. Opririle mai erau prielnice si pentru clipele in care imi doream sa pozez ceva frumos sau cand voiam sa ascult vuietul padurii.

Tot urcand vedeam in preajma oameni alergand, facand sport si mentinandu-se sanatosi. Mai scapam cate o vorba cu cativa ce tot urcau si coborau, clipe in care ma simteam foarte bine, mai ales stiindu-ma cat de mult imi placea sa socializez.

Ajuns in varf, vazand panorama orasului, am vrut poze nenumarate, am vrut sa-mi reamintesc mereu de aceste momente in care am reusit sa ma depasesc pe mine cand stiam in mintea mea ca nu voi reusi. Asa ca nu am rezistat tentatia de-a face poze cu mine, cu aceasta ocazie am apelat la o domnisoara tare draga pe care o vazusem ca se apropia de locatia mea.

Nu am fost timid, de aceea am rugat-o sa-mi realizeze cateva poze cu mine, ceea ce s-a si intamplat. Domnisoara a fost minunata, nefiindu-i frica sa stea de vorba cu mine, iar asta m-a bucurat si mai mult. De-atunci am decis amandoi sa ne continuam drumul pana la poalele muntelui impreuna si sa stam la sueta pana la finalul destinatiei.


Clipele au fost minunate si-au bucurat inimile noastre foarte mult, ne-am povestit unul despre altul, am discutat despre tarile noastre, ne-am cunoscut mai bine si-am creat in sufletele noastre o armonie perfecta care sa mai usureze coborarea si eforturile pe care le depusesem impreuna. Clipe minunate si frumoase au fost.

Am ras, am povestit, ne-am simtit bine, ne-am oferit bucurie si asta a fost un lucru bun pentru amandoi.


Toate fiind spuse, vreau sa va spun ca e foarte important ca atunci cand simtiti ca nu puteti realiza ceva sau vi se pare imposibil, e bine sa te ambitionezi in sinea ta si sa-ti dai puterea de care ai nevoie.

Dorinta mea de patru ani, pentru a urca acest mic munte, a avut succes datorita increderii in mine, puterii de reusita si-a ambitiei mele.

Bucurati-va de aceste imagini unice in lume asa cum am putut sa ma bucur si eu.

Va imbratisez cu mult drag pe toti din Marea Britanie.