marți, 19 iunie 2018

Nu am reușit să te uit, deși am încercat în mii de feluri


Mă uit în zare și văd cum frunzele copacilor cad încet pe pământ, parcă regretând că părăsesc ramura pe care s-au născut. Vântul se întețește și păsările croncănesc grăbite în drumul lor spre țările calde. Aș vrea și eu să plec cu ele și să uit de tot. Să uit de tine, de momentele în care priveam această schimbare împreună. Mă gândeam pe atunci că eu nu mă voi desprinde niciodată de tine așa cum frunzele acelea se despart de copac. Din păcate realitatea e mult mai odioasă cu un biet suflet rătăcit.
Am încercat să te uit, să îmi fac prieteni noi, să mă distrez, să îmi trăiesc viața, însă nu pot. Parcă ești peste tot. Privirea ta intensă mă urmărește, ochii tăi verzi parcă îmi pătrund până în suflet și îmi scormonesc amintirile atât de dureroase, dar atât de vii.

Aș vrea să pot să șterg totul cu buretele, însă creta cu care a fost scrisă viața noastră se încăpățânează să rămână pe tabla sufletului meu. Aș vrea să o văd întinzându-se peste tot, încețoșându-se și ștergandu-se, așa cum șterg creionul de pe hârtie.
Aș vrea să pot să găsesc motive să te urăsc, să îi comand sufletului să spună lucruri rele despre tine, să te uit, să nu vreau să te mai văd vreodată, însă inima nu mă lasă.
Deși ai plecat în căutarea unei femei mai frumoase, mai tinere, mai suple, poate mai iubitoare, nu am de unde să știu, inima mea nu vrea să te urască, nu. Nu poate decât să cinstească acele momente frumoase în care ți-am admirat ochii migdalați și trupul cald care se ghemuia în brațele mele.
Îți aduci aminte cum ne plăcea să facem orice pentru prima dată împreună? Am ieșit pentru prima dată amândoi din țară, am fost amândoi pentru prima dată în cișmigiu...mai ții minte cum ai zis că un an întreg nu vei călca pe acolo pentru că vrei să o faci cu mine?

Ce s-a schimbat? De ce ți-ai întors sufletul împotriva mea? Ce gând necugetat te-a făcut să îți întorci iubirea de la mine și să o îndrepți către altcineva?
Aș vrea să știu măcar unde am greșit. Ce am făcut să te îndepărtez așa? Acum nici nu știu dacă ceea ce simt mai este doar iubire, amintire, obișnuință, regret, poate orgoliu că nu am fost în stare să te țin lângă mine.
Inima îmi arde când trec pe bulevardele peste  care ne plăcea atât de mult să ne plimbam împreună. Și acele bulevarde sunt peste tot, că doar ne plăcea să ne plimbam. Nu cred că există colțișor din orașul asta acum sumbru în care să nu fi pășit împreună. Străzile care înainte mi se păreau pline de farmec și de iubire acum mi se par întunecate, mohorate, parcă observ acum clădirile vechi cum stau să se dărâme peste mine, întinzându-și brațele asupra mea de parcă ar vrea să mă înghită.

Sufletul îmi e parcă paralizat. Sunt mai mult moartă decât vie și nu mai știu ce înseamnă zâmbetul.
Aș vrea să urlu, să știe toată lumea durerea mea, dar ce le pasă lor? Sunt încă un suflet rănit printre milioane altele. Povestea mea nu este singulară.
Aș vrea totuși să fie. Aș vrea ca durerea mea să fie unică...deși cred că este unică.
Te-am iubit mai mult decât pe oricine. Părinți, frați, prieteni, toți erau mici în fața ta. Am renunțat la tot pentru tine. Am renunțat la tot pentru iubirea ta.
Unde sunt acele zile în care te uitai la mine ca la un cadou de Crăciun pe care abia așteptai să îl deschizi? Unde sunt momentele în care râdeam până începeam să tremuram și ne îmbrățișam până când simțeam că ne sufocăm? Unde e iubirea aceea despre care vorbeai atât de mult? Aș vrea să mă surprindă acum și să mă desprindă din rutina asta demonică ce parcă mă ucide în fiecare zi mai dureros. Aș vrea să te am din nou lângă mine și să îți șoptesc în ureche faptul că pentru mine ești și vei fi întotdeauna numai tu.
Au trecut deja trei ani de când ne-am despărțit.

Te văd fericit alături de noua iubita, însă mie mi se rupe sufletul în bucățele. Am impresia că am pe toată pielea cioburi de sticlă ce mă rănesc în fiecare clipă. Aș vrea să pătrundă mai adânc. Să mă ucidă, să nu mai simt durerea, să nu mai simt patima ce mă mistuie așa cum un foc mistuie hârtia, fără să am vreo scăpare. M-am întâlnit cu tine într-o zi. Mai ții minte? Mi-ai spus că ți-a făcut plăcere să mă vezi. Eu am rămas mută când te-am văzut. Am stat cu tine cinci minute și nu am știut ce să zic. Îmi venea să îți sar în brațe, iar dorința m-a paralizat în întregime. Mâinile și picioarele îmi erau amorțite, nu puteam să mișc, să vorbesc, să îți strig cât de mult încă te iubesc, cât de mult aș vrea să te aduc înapoi. Dar...am paralizat. Și apoi ai plecat. Și nu am putut să zic nici măcar un cuvânt...nici unul.
Deja nu mai pot să îți scriu. Lacrimile îmi curg șiroaie pe hârtia deja umezită cu lacrimile mele. Scrisoarea asta nu o vei primi niciodată. Nu aș vrea să îți distrug calmul vieții tale cu durerea mea.

Nu pot decât să îți doresc să fii fericit. Poate într-o zi voi simți și eu acea fericire.

Momentan sufletul meu este mort...